Au trecut 15 ani de la acel decembrie în care stăteam cu toți ai mei la un loc, mă uitam cu tata la hiturile vremii și râdeam fără a înțelege de fapt glume celor de la "Vouă". Iar seara de revelion a fost cea mai fascinantă, deoarece așteptam cu nerăbdare "sfârșitul lumii". Subiectul preferat al unor puștani care rupeau asfaltul vremurilor, pe lângă power rangers sau BUG Mafia era "Apocalipsa", care se tot spunea că vine în 2000. Ne făceam scenarii cum noi o să supraviețuim și o să fim cei care bat cavalerii apocalipsei și pe toată armata lui Satan.
Bineînțeles că nici nu ne gândeam că în alt cartier, cine știe prin jurul cărui bloc se mai imaginau și alții ca fiind soldați ai armatei divine, niște ajutoare perfecte pentru îngerii ce aveau să lupte în Armaghedon. Nici nu voiam să concepem o asemenea idee, noi suntem unici. Cartierul nostru e singurul "tărâm ales" să supraviețuiască, noi suntem eroii. Bineînțeles că în seara de revelion, după ce am mâncat, eram cu ochii cât cepele.
Când a început numărătoarea inversă, emoțiile mele creșteau tot mai mult. Se ajunge la zero, 1999 ne părăsise deja...și tot ceea ce mi-a fost dat să văd...au fost petărzi, artificii, șampanie și urări între vecini. Și în timp ce toată lumea se emoționa de trecerea în noul an, eu am fost încercat de un gust amar. Unde e marea bătălie pentru care ne-am antrenat atât duelându-ne cu bețe? Unde sunt Cavalerii Apocalipsei? Unde e Satan, pe care trebuia să îl combatem? Și mai ales...unde era Dumnezeu, pe care mereu mi-l imaginam aruncând priviri miloase, cu lacrimi triste pe față privind carnagiul, ploile de foc și surpările de pământ? Nu vedeam decât niște petărzi ce se izbeau de asfalt și pocneau, despre care îmi imaginam că de fapt, îl instigă pe Satan să iasă la luptă și artificii ce păreau că se izbesc de cer, pentru a-I aminti lui Dumnezeu cà va începe lupta.
Nu a fost să fie. Geamurile s-au închis, vecinii s-au retras, ne-am instalat pe mai departe în fața televizoarelor. Și aia a fost. M-am trezit pe 1 ianuarie 2000 privind cu plictis la reluările la care mă uitasem cu drag cu câteva zile înainte. Apoi mut pe desene și acolo rămân în timp ce casa ni se umpluse de rude. De atunci, revelionele nu îmi mai par evenimente fericite decât că se umplea casa de rude și eram oarecum în centrul atenției.
După ce am crescut, mi-a devenit abolut indiferent revelionul, fie că sunt pe un yacht de lux, fie că acasă, singur cu o măslină și un chibrit aprins la 12 noaptea, e la fel. De fapt, totul e la fel. La fel ca acum 15 ani am experimentat multe. Urmezi o școală și visezi la ceva ce nu se întâmplă. Te îndrăgostești și speri să fie cumva, dar e altfel. Alegi o carieră, se întâmplă la fel. Iar dacă totuși se împlinește acel vis, te întrebi "acum ce?". Pentru că un vis realizabil este unul mediocru. Odată împlinit, cade în rutină, devine o obișnuință. Rolul viselor este acela de a da vieții un sens, nu de a te încrede orbește în ele. Mi-am împlinit multe dintre vise. Acum ce? Ohh, trebuie să am altele noi, ca să nu simt vreo clipă că dincolo de minciunile astea, convenții sociale, viața este un teren abstract și fără sens. Fericirea nu trece prin rațiune. Nici tristețea. Oamenii raționali nu sunt nici triști, nici bucuroși. Sunt plictisiți. Căci au aflat (sau au știut mereu) unde a fost Dumnezeu și Satan la Revelionul 1999-2000.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu