Fucked up

 Sentimentul dominant momentan e ''fucked up''. Am reușit să acumulez o combinație idioată de plictiseală, oboseală (fizică și psihică) și nervi la care s-a adăugat o tentativă de răceală. Toate bune până acum, însă întotdeauna când sunt bolnav, atitudinea celor din jur mă umple de draci. Vin toți în jurul tău, ca în jurul unui căcat portocaliu cu antene de emisie-recepție și încep un ''baby-talking'' care e iritant la culme: ''vrei o supică? ai făcut năniță? sărăcuțul de tine! oof..ce milă mi-e că te simți rău! puiuț mic!''
....Și dacă se mai întâmplă să fii și la pat, vin la tine și îți aruncă privirea aia gravă, cu ochii beliți a tristețe și colțul buzelor îndreptat spre pantofi, te privesc de parcă în 3 clipe s-ar repezi după lumânare. Fraților, eu sunt ăla care a auzit că are pneumonie și s-a apucat de jogging. Nu o să mă vedeți la pat, cu pijămăluță și scufie în cap, blestemându-mi soarta nici pe patul de moarte. Da, știu, orgolios și blablabla, LUPA EMA, nu mă interesează. Nu suport să mi se scârțâie corzile când nu-s în apele mele. Prefer să fiu ''ascultat''. Adică să mă întrebi ce am, să mă lași să înjur de toți morții și toate crucile, să îmi bag anumite părți prin anumite locuri (la figurat - de preferință), să mă lași să îmi blestem viața și să cred că ăla e sfârșitul și cel mai important NU MĂ CONTRAZICE ȘI NU MĂ ALINTA! Dă-mi un sfat ok, fă-mă să râd, dă-mi un kil de portocale, ce vrei tu, dar nu mă trata ca pe un handicapat și nu mă contrazice. E riscant, când am nervi și toane. Poate să îmi meargă totul prost, să mă simt în ultimul hal, comportă-te normal, altfel iese urât.
 Nu știu de ce lumea nu înțelege chestia asta și simte nevoia să se comporte de parcă ai avea cancer și nu știi. E jenant, e jignitor. Nu suport menajamentele. Și am persoane în jur care știu ori să dea cu tine de pământ, ori să te mintă frumos de te ia greața, puțini sunt cei care chiar știu să se comporte și să se adapteze personalității mele. Unii nu înțeleg că decât să oferi milă unei persoane, mai bine îi strivești craniul cu bolovani. Așa sunt eu. Îmi e greu, nu am bani, nu am mâncare, dorm sub pod, am Ebola, sunt depresiv etc., nu mă compătimi, dă-mi un sfat dacă ai, dacă nu, șterge-o. N-am nevoie nici să mi se amintească că e vina mea când se întâmplă ceva, nici să-mi plângi de milă. Vrei să faci ceva, îmi dai o idee de soluție de a depăși momentul, altceva nu mă interesează. Îmi place să cred că orice ar fi, trec peste sau mor încercând. Ăsta-s eu, dependent de gândul că tre' să merit tot ce am, iar ceea ce capăt în momente de slăbiciune nu e ceea ce merit.


)