Plângeți, adunătură de dobitoace!

Una dintre cele mai importante lecții în viața asta e să știi să îți asumi totul. Inclusiv faptul că ești om și că poți fi de căcat de multe ori. Urăsc când văd copii de 14-15 ani cum încearcă să pară duri. Urăsc fetițele adolescente care vor să pară femei fatale. Nu suport adulții care își educă copiii să nu plângă. Poți să pari bad boy de dragul aparențelor, să vandalizezi, să te bați, să sari de la o femeie la alta, să rupi cluburile și când ești călcat pe bătături să împarți pumni. La finalul unei zile, rămâi doar tu și demonii din tine. Tu și frustrările tale. Tu și nervii, regretele, dezamăgirile tale. Poți fi femeie fatală, cu sute de admiratori, întreținută sau independentă, dominatoare. Cu toată tăria ta de caracter, o să ai momente în care o să cedezi psihic, o să te pierzi pe sine și nu o să mai poți. Poți avea bani, faimă, putere, haine, respect. Să impui frica, să conduci. Să fii de temut. Sau respectat. Sau ambele. În singurătate, o să te atace gândurile negre. O să dezvolți manii, nevroze și depresii și poate o să îți izbești pumnii în pereți. Sau o să te faci ghem într-un colț, pe întuneric, printre sticle goale și să te simți sfârșit.
 Plângi! Da, tu! Plângi! Ești om, în Paștele mă-tii, nu animal. Nu robot. Nu te mai feri ca ultimul laș de trăiri. Plângi. Iubește. Simte dezamăgirea, fericirea, tristețea, compasiunea, mila. Ucide-ți orgoliul. Nu mai ține cont că „pici de fazan dacă ai sentimente”. Simte ceva mă legumă!
 
  Obiectelor. Laptopuri cu carne ce sunteți. Nu vă mai negați trăirile. Aveți tupeul să vă asumați vina. Să nu vă plângeți de milă. Să vă înțelegeți. Să vă retrageți la duș și să plângeți.
 De când ați uitat să plângeți, nu mai aveți nimic. Nu mai aveți povești de dragoste, ci relații, nu mai aveți trăiri interioare, ci doar orgasme, nu mai aveți plăceri, ci vicii, nu mai aveți idei, aveți dorința de a fi ca restul. Aveți orgoliu, nu rațiune, instinct, nu inteligență emoțională, internet, nu viață. Vă renegați o componentă a vieții de dragul aparențelor.

 Admit că plâng. Am plâns de 3 ori de la începutul anului. Îmi plac desenele animate, dulciurile, ador să privesc stelele. Ador să mă visez explorator, să visez ce frumos ar fi să trec de pe un meridian pe altul, pe mare. Urăsc să mă laud cu tristețea mea. Merg în duș, plâng, mă răcoresc. Alteori vreau ca cineva să remarce că mi-e greu. Simt nevoia să fiu ascultat fără a fi criticat pentru slăbiciunile mele.
 Da! Sunt complicat și sensibil. Plâng. Sufăr. Râd. Mă emoționez. Dezamăgesc. Sunt slab. Ghici ce? Și tu la fel. Diferența e că tu nu mai vrei să admiți asta. Preferi să pozezi în „i'm the best” și să nu admiți asta. Mă poți numi cum vrei. Papagal. pizduță. fraier, emoist. Fraierii sunteți voi, cei ce nu vă admiteți slăbiciunea și vă scăldați în propriile minciuni. Mergeți pe premisa că cineva vrea să vă domine, să vă prostească. Vă e prea frică să iertați. Vă e teamă de singurătate. Dar nu o admiteți. Mocniți în voi, de parcă ați fi animale nu oameni. O armată de dobitoace.
 Uitați tot ce v-a învățat societatea asta de căcat și reînvățați să plângeți. Să trăiți dincolo de orgoliu.