Seara trecută am avut ocazia de a experimenta rolul de părinte. Părinte al unui copilaș foarte micuț. Micuț, răsfățat și foarte, foarte afectuos. Sarcina nu a fost deloc ușoară, căci la fiecare 30 de minute (în cel mai fericit caz), copilașul se apuca să plângă. Nu, nu îi era nici foame, nici sete. Pur și simplu, dorea cu ardoare să fie luat în brațe.
Lucru care se și întâmpla, până adormea. După ce adormea, era lăsat la locușorul său, unde dormea... până realiza că nu este ținut în brațe și se apuca iar de plâns. Cine este acest copilaș? Este vorba de Scumpilicenia mea mică, un puiuț de câine.
Eram afară cu prietenii, ne plimbam, când auzim un sunet ce părea a fi un lătrat. Ne uităm în jur, iar în iarbă, în spatele unui gard, vedem un ghemotoc de blană cu niște ochișori mari și calzi, care ne privea curios. L-am mângâiat, ne-am jucat cu el puțin prin gaura din gard. Am încercat să îi fac o poză cu telefonul. Nu am reușit, așa că l-am scos prin gaura din gard și l-am luat în brațe să îi fac o poză. Doar că un lucru magic s-a întâmplat atunci... Scumpilicenia m-a privit în ochi... și s-a lipit cu boticul de mine, căutând puțină căldură. Din clipa aia, pur și simplu am rămas
. Nu îmi venea să îl mai las jos din brațe. Apoi, mi-am dat seama că nu îmi vine să îl mai las deloc, cel puțin nu afară, acolo unde era o pradă sigură pentru câinii mari sau pentru nătărăii care i-ar fi făcut rău. Așa că am pus mâna pe telefon, l-am sunat pe tata și i-am povestit situația. A fost de acord să mă lase să îl țin o noapte, urmând ca dimineață el să îl ducă la el la serviciu, unde ar fi fost în siguranță. Așa se face că după ce l-am lăsat să mai doarmă puțintel, ba în brațele mele, ba pe pliantele din fața scării unde stăteam, am luat Scumpilicenia acasă.
După ce m-am asigurat că are stomăcelul plin, și după ce a băut apă din plin, Scumpilicenia s-a pus la somnic pe un covoraș din hol. Desigur, ca un copilaș alintat ce era, nu putea dormi fără alintăturile de rigoare. Așadar, la intervale de timp destul de scurte, auzeam scheunături. Ca un "tată'' autentic, mă prezentam imediat la datorie, luând în brațe Scumpilicenia, care doar cât mă vedea tăcea și dădea din minuscula codiță. Așa se face că m-a prins 3 dimineața, și eu încă nu dormeam, ci îmi alintam ''copilul''. La 3, auzindu-l cum scheaună, l-am luat iar în brațe, doar că acum mă simțeam și eu obosit, așa că m-am întins pe canapeaua din bucătărie, cu Scumpilicenia în brațe. Doar că, într-un anumit moment, Scumpilicenia și-a lipit boticul de obrazul meu. Am ațipit și eu, cu Scumpilicenia în brațe... și mi s-a întâmplat ceva uimitor... efectiv am uitat că țin în brațe un cățeluș, eram ferm convins că țin un copil. Afecțiunea pe care mi-o arătase Scumpilicenia a trezit în mine ceva extraordinar de frumos, a scos la iveală instinctul patern. Am lăsat apoi Scumpilicenia pe canapea și m-am băgat la somn. Dimineață, la ora 7, m-am trezit, căci urma ca Scumpilicenia să fie dusă la tata la serviciu. Cum m-a văzut a început să dea din minuscula-i codiță. L-am luat în brațe, în semn de ''La revedere", consolându-mă totuși cu gândul că măcar știu că Scumpilicenia va fi bine... va avea un loc cald unde să doarmă, va primi de mâncare.... și chiar destul, deoarece dintr-un număr atât de mare de angajați mai mult ca sigur că măcar un sfert o să îi mai scape câte ceva, va avea alți cățeluși mici cu care să se joace... Scumpilicenia mea va avea o viață minunată. Sincer să fiu... de mult nu am mai simțit o senzație atât de minunată ca în clipa în care aveam Scumpilicenia în brațe. Afecțiunea dezinteresată a Scumpiliceniei a topit orice urmă de gheață de pe inima mea. Scumpilicenia... un îngeraș care a apărut în drumul meu la momentul potrivit, când eram cuprins de o apatie puternică. Cine ar fi crezut că îngerașii pot fi și ghemotoace blănoase, pufoase și cu ochi mari și negri, care ar topi și icebergul de care s-a lovit Titanicul cu frumusețea lor? Eu nu credeam... cel puțin, până aseară nu credeam!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu