Astăzi este o zi foarte specială pentru copii. Cel puțin pentru mine era, acum ani în urmă. Este ziua copiilor. Știu că ne maturizăm cu toții, cu toții creștem (bine, partea cu crescutul la mine nu se aplică, cel puțin fizic), apar primele decepții, primele încercări care ne smulg din universul roz, din castelul prințesei sau de pe calul viteazului ce învingea de unul singur armate întregi. Știu că acolo, undeva în subconștientul tău încă îți e dor de mașinuțele tale, încă îți e dor de păpușile pe care le pieptănai și poate încă îți este dor să faci un lego. Ori poate îți amintești cu drag de clipa în care smulgeai iarbă și adunai nisip pentru ''a face mâncare'', ori poate când luai un băț și loveai crengile unui copac, zicând că ''trebuie să învingi monstrul ăla mare''.
Asta se întâmpla pe vremea când Crăciunul era așteptat cu sufletul la gură pentru a vedea dacă Moș Crăciun ți-a adus ceea ce i-ai spus tu în scrisoare. Atunci când îți îngrijeai încălțămintea cu mare drag, doar pentru a aștepta pe 6 decembrie să găsești ceva dulce în ea. Atunci când te dădeai cu sania și nu te sfiai să te manifești liber. Îți amintești probabil de clipa în care venea toamna, iar tu deși erai un copil, simțeai o emoție pe care nu o puteai explica. Îți amintești când plângeai că erai pus la teme, când tu voiai să mergi afară să te joci? Asta se întâmpla pe vremea când amicii din spatele ecranului erau Tom și Jerry, Looney Toones sau Dragon Ball Z. Atunci când încă știai să te bucuri la maximum. Să primești o ciocolată scotea la iveală din interiorul tău o emoție atât de puternică încât nu puteai sta locului, trebuia să țopăi.
Îmi amintesc cu drag când, copil fiind, stăteam lângă șifonierul unde bunicul meu își ținea hainele. Avea două adâncituri. Una foarte jos, în dreptul capului meu de copil de 3 ani, și una mai sus, pe care dacă voiam să o ajung trebuia să o ating cu mâna. În fiecare dimineață, când bunicul meu se îmbrăca, eu stăteam lângă șifonier și mă tot măsuram. Îi spuneam zilnic : ''Când o să cresc mare, mare o să fiu până acolo sus?'', arătând spre adâncitura de sus. ''Da, până acolo și chiar mai sus''. Cu timpul am încetat să mă mai măsor. Însă peste mulți ani mi-am reamintit. Așa că mă așez în dreptul șifonierului și caut adâncitura. O văd în dreptul capului meu. Mă uit mai sus să o caut pe cealaltă, din instinct. Nu era. Așa că mă uit în jos. Era în dreptul abdomenului meu. Acum, peste și mai mulți ani, ca să ating adâncitura de sus trebuie să pun mâna până în dreptul abdomenului. Tataie avea dreptate... când o să cresc, o să ajung până acolo și mai sus.
Însă cine ar fi crezut că după atât de multă așteptare o să ajung să îmi doresc iar să pot atinge adâncitura de jos, fără a fi nevoie să mă aplec?
Copiii sunt sărbătoriți odată cu vara. Copiii sunt frați ai verii. Emană căldură și energie.
În viața mea multe s-au schimbat, dar un lucru a rămas constant: jucăria mea preferată din copilărie, un ursuleț de pluș... care e de aceiași vârstă cu mine. Încă îl am și o să îl păstrez mereu, căci este un fel de film în care îmi revăd toată copilăria. Așa că, fiind ziua voastră, mici sau mari am un cadou pentru voi, chiar dacă virtual. Luați și distrați-vă cu jucării!
LA MULȚI ANI COPII!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu